Egoistul este ultima piesa a lui Jean Anouilh, scrisa în 1981. Un fel de piesa testament, asa cum este “Furtuna” lui Shakespeare. O piesa autobiografica – cred eu – eroul este un autor dramatic. Este opera unui om care stie ca va pleca si ne înfatiseaza viziunea lui asupra lumii contemporane, o viziune lucida, putin cinica, despre viata si moarte, despre iubire si casnicie, despre parinti si copii, despre sanatate si boala, despre prietenie, despre egoism si generozitate si... last but not least, despre teatru si dramele lui contemporane. Toate acestea cu un umor exploziv, o replica stralucitoare si o eleganta verbala rar întâlnita si de care, fie vorba între noi, e mare nevoie.“ – Radu BELIGAN
Acum, cu “Egoistul”, ne aflam în fata testamentului unui autor de mare succes, privind, senin si surâzator, necunoscutul în care urmeaza sa se scufunde. Dar nici în acest “cântec de lebada”, prin care îsi ia ramas bun de la noi, Anouilh nu ezita sa fie ironic, sa radiografieze, lucid si neiertator, relatiile dintre sot si sotie, dintre prieteni, dintre parinti si copii, atunci când ele se bazeaza pe meschine interese banesti, asa cum se întâmpla, din pacate, în nenumarate cazuri. Si pentru a fi complet, nu lipsesc nici micile sageti adresate avangardei teatrale, desi i-a sprijinit si pe Ionescu si pe Becket. Este cea din urma piesa a lui Anouilh, scrisa în 1981, cu câtiva ani înainte de a ne parasi definitiv (1987), si autorul filozofeaza asupra mortii, a bolii, a infidelitatii, a slabiciunilor omenesti, dar cu tristetea mascata de umor, de situatii comice, de replici al caror duh este rasplatit cu aplauze entuziaste.(...). Léon Saint-Pé e un scriitor care înfrunta nu numai vicisitudinile vârstei dar si nerecunostinta prietenului, nepriceperea medicului, lacomia sotiei, pretentiile copiilor si insistentele amantei de a deveni vedeta. Decanul scenei românesti, omul încarcat de titluri si decoratii, s-a priceput sa-si aleaga si sa îndrume o distributie care sa asigure succesul spectacolului. Iar eu nu stiu pe care dintre interpreti sa-i amintesc mai întâi, pentru ca au fost excelenti cu totii.
Radu Beligan si-a asumat si rolul de regizor(...). Precum un pedagog a lucrat atent evidentierea în amanunte semnificative a fiecarui rol ce intra în relatie directa cu Léon, a vegheat ca ritmul reprezentatiei sa sporeasca de la o scena la alta: Nimeni; prin nimic nu distoneaza în interpretare. (...) Fiecare personaj e ireprosabil jucat,maestrii dominând, fireste, scena.
Egoistul ramâne un spectacol de teatru clasic, adevarat, fermecator în intentia de a satiriza discret relatiile dintre parinti, copii si prieteni, o savuroasa comedie ce trebuie vizionata, fiind o gala a maestrilor.
